O dimineata intunecoasa, care inspira in sinea ei nesiguranta zilei ce urmeaza. Alarma ceasului suna parca mai brutal decind nu o ai pe ea alaturi, mina ta, care inainte sarea pentru a stinge alarga, ca sa nu o trezeasca, acum nu mai are nici un motiv de graba. Timpul se scurge incet, lasind loc gindurilor sumbre, care tot intuneca mintea fara a le da o cale de iesire. Atintesc privirea spre tavan, pare mai intunecat decit de obicei, in coltul deasupra patului se observa un paianjen care isi repara "casuta" distrusa de o prada mult prea puternica. Sunetul lemnului vechi care trosneste sub povara timpului se aliniaza intr-o linie melodioasa, uneori chiar cu un ritm si o istorie. O mica privire spre ceas si corpul se arunca din pat fara a binevoi, tot mai grabit cu fiecare secunda, care rasuna in capul plin de ginduri intilcite fara a intilni un obstacol. Micul dejun este de nelipsit, insa daca as intirzia, posibil ar fi ultimul lucru facut in calitate de profesor, iar banii pentru a trai de unde i-asi lua, banii pe care si asa nu ii am si traiesc din foamete in foamete.
Usa se deschide larg, iar aerul rece de afara inlocuieste cafeaua si piinea cu unt care trebuiau sa te trezeasca. Si iata primul pas si piciorul se infunda in oamatul gros. Cerul e de un senin de invidiat si pentru o zi de vara, insa parca nu e adevarat. Asteptarile se adevereau, norii, au acaparat in scurt timp acel loc neatins de problemele omenirii si ninsoare porni cu fulgi mari si desi. Razele soarelui incearca din rasputeri sa treaca pin aceasta invalmaseala pentru a se izbi gu greutate de zapada deja cazuta, si a sari inapoi, orbind orice om care isi croieste drum prin acest tarim de vis. Grijile nu mai conteaza nimic, capul acum e liber sa viseze la viitor, toate problemele au gasit solutiile in invalmaseala de odinioara. La floraraia de linga scoala am cumparat un buchet de flori, din putinul pe care il am, sunt sigur ca nu o sa maninc azi, insa ea merita. Plin de incredere si insirat de vraja iernii mergeam cu pasi hotaritori spre aleasa vietii mele. Mai era o singura curba si intram pe teritoriul scolii, la poarta era un elev. Ce elev, nici nu ii poti spune asa, cu parinti bogati, era un adevarat huligan, care nu stie de respect si de greutati, avind indeajuns bani sa isi acopere neajunsurile. Si de la citiva metri puteam opserva privirea lui usuratica si nepasatoare asupra viitii, cu toata ca eram pe intirziate si eu si el, ne se prea grabea. Cu un semn din cap adresat sa se grabeasca, mi-a raspuns un zimbet la fel de nepasator ca si pina acum. Deodata am simtit cum piciorul imi aluneca, corpul meu neasteptat de asa un lucru, impinzit de increder, fara a se opune instinctiv caderii. Plonjind in adincul zapezii, palaria a decolat parca, cautind un proprietar mult mai atent. Servieta era deschisa, iar toate lucrarile si hirtoagele de rutina ale unui profesor zburau de colo colo. Sculat de jos, auzeam zimbetul baiatului, mindru de faptul ca a pus aceasta piedica iscusita. Buchetul era distrus, am incercat sa salvez o parte din lucrarile mele care odata ce ajungeau pe zapada se distrugeau, deoarece cerneala se prescurgea de pe ele ca untul in tigaie. Am auzit un rasunator clopotel, iar baiatul o gonea spre scoala. Am avut nevoie de ceva timp pentru a stringe resturile. Nu ma mai simteam atit de puternic, de parca totul a sarit din mine in urma cazaturii. Mintea a revenit in cursul ei incilcit, iar solutiile si-ai pierdut rostul, visele au fost distruse de realitate.
Seara, inainte de somn am simtit inima stringinduse in piept, nu mai batea, nu mai avea nevoie de asa ceva. Viata continua, insa deja se putea spune clar ca era finisata. Tavanul cedat putin sub greutatea zapezii, eu aproape distrus, mai mult ca ingenunchiat in fata problemelor. Acel mic paianjen si-a reparat pinza, iar acum era din nou in asteptarea prazii. E o fiinta inferioara, si totusi traiesti fara griji, nu as fi crezut ca voi zice asa ceva insa : Il invidiez...
Usa se deschide larg, iar aerul rece de afara inlocuieste cafeaua si piinea cu unt care trebuiau sa te trezeasca. Si iata primul pas si piciorul se infunda in oamatul gros. Cerul e de un senin de invidiat si pentru o zi de vara, insa parca nu e adevarat. Asteptarile se adevereau, norii, au acaparat in scurt timp acel loc neatins de problemele omenirii si ninsoare porni cu fulgi mari si desi. Razele soarelui incearca din rasputeri sa treaca pin aceasta invalmaseala pentru a se izbi gu greutate de zapada deja cazuta, si a sari inapoi, orbind orice om care isi croieste drum prin acest tarim de vis. Grijile nu mai conteaza nimic, capul acum e liber sa viseze la viitor, toate problemele au gasit solutiile in invalmaseala de odinioara. La floraraia de linga scoala am cumparat un buchet de flori, din putinul pe care il am, sunt sigur ca nu o sa maninc azi, insa ea merita. Plin de incredere si insirat de vraja iernii mergeam cu pasi hotaritori spre aleasa vietii mele. Mai era o singura curba si intram pe teritoriul scolii, la poarta era un elev. Ce elev, nici nu ii poti spune asa, cu parinti bogati, era un adevarat huligan, care nu stie de respect si de greutati, avind indeajuns bani sa isi acopere neajunsurile. Si de la citiva metri puteam opserva privirea lui usuratica si nepasatoare asupra viitii, cu toata ca eram pe intirziate si eu si el, ne se prea grabea. Cu un semn din cap adresat sa se grabeasca, mi-a raspuns un zimbet la fel de nepasator ca si pina acum. Deodata am simtit cum piciorul imi aluneca, corpul meu neasteptat de asa un lucru, impinzit de increder, fara a se opune instinctiv caderii. Plonjind in adincul zapezii, palaria a decolat parca, cautind un proprietar mult mai atent. Servieta era deschisa, iar toate lucrarile si hirtoagele de rutina ale unui profesor zburau de colo colo. Sculat de jos, auzeam zimbetul baiatului, mindru de faptul ca a pus aceasta piedica iscusita. Buchetul era distrus, am incercat sa salvez o parte din lucrarile mele care odata ce ajungeau pe zapada se distrugeau, deoarece cerneala se prescurgea de pe ele ca untul in tigaie. Am auzit un rasunator clopotel, iar baiatul o gonea spre scoala. Am avut nevoie de ceva timp pentru a stringe resturile. Nu ma mai simteam atit de puternic, de parca totul a sarit din mine in urma cazaturii. Mintea a revenit in cursul ei incilcit, iar solutiile si-ai pierdut rostul, visele au fost distruse de realitate.
Seara, inainte de somn am simtit inima stringinduse in piept, nu mai batea, nu mai avea nevoie de asa ceva. Viata continua, insa deja se putea spune clar ca era finisata. Tavanul cedat putin sub greutatea zapezii, eu aproape distrus, mai mult ca ingenunchiat in fata problemelor. Acel mic paianjen si-a reparat pinza, iar acum era din nou in asteptarea prazii. E o fiinta inferioara, si totusi traiesti fara griji, nu as fi crezut ca voi zice asa ceva insa : Il invidiez...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu